Când FOTBALUL a oprit un RĂZBOI de CRĂCIUN

Dovada că omul, indiferent de infernul în care e plasat, nu-și pierde umanitatea

Anul 1914. Pământul era zbuciumat de cel mai cumplit conflict prin care trecuse până atunci: Primul Război Mondial. Erau 5 luni de când plânsetele oamenilor de pretutindeni erau astupate doar de răcnetele asurzitoare ale armelor de foc.

Soldaților, care inițial credeau că sunt plecați doar pentru câteva săptămâni, le pierise orice urmă de optimism că-și vor revedea familiile de sărbători. Cel puțin, nu întregi.

Era seara Ajunului. Pe Frontul de Vest, cântecul apocaliptic al armelor luase o subtilă pauză. Totuși, din tranșeele bavareze se auzea zgomot. Era un sunet plăcut. Pe parapetele șanțurilor străluceau niște lumini deosebite. Sunetele erau colinde, iar luminile erau lumânări. În decorul ororii se întâmpla ceva fascinant!

Britanicii erau atât de fermecați încât au răspuns, la rândul lor, cu o colindă. Se auzea „O Come, All Ye Faithfull”. Într-un moment a cărui frumusețe e greu de descris, germanii li s-au alăturat, cântând varianta aceluiași colind în limba lor.

S-a întâmplat ceva care transcende distanța dintre tranșee sau bariera lingvistică. Soldați, sergenți, locotenenți sau orice denumire ar fi avut funcția - au devenit toți oameni!

Un căpitan german a strigat din tranșeele germane „Nu vrem să tragem”. A ieșit cu mâna ridicată și a cerut un reprezentant al britanicilor cu care poate să discute. Omologul lui din tabăra adversă i-a urmat exemplul. Spunea unul dintre soldații englezi:

„Ne uitam unii la alții, dar nu puteam să facem nimic. Nu poți să tragi într-un om neînarmat!”

Astfel, Tommy și Fritz s-au întâlnit în „No man’s land” („Țara Nimănui”, denumind zona neutră). Nu! Nu sunt doi generali adverși. E vorba despre cele două armate, britanică și germană, poreclite tot cu niște nume simple, comune, de OAMENI. „Fritz” vine de la Friedrich și înseamnă „conducător al păcii”, iar „Tommy” vine de la Thomas, care înseamnă „geamăn”. Nicio legătură cu cruzimile la care au fost supuși cei care reprezentau aceste denumiri.

Soldați din ambele părți au urcat în zona neutră și au recuperat trupurile eroilor răpuși în luptă. „No man’s land” a devenit locul în care dușmanii din urmă cu câteva ore s-au întâlnit fără arme, doar cu iubire. „În ziua de Crăciun nu s-a tras niciun foc. Nici în următoarea.”

„În ziua de Crăciun nu s-a tras niciun foc. Nici în următoarea.”

De undeva a apărut o minge, probabil un bun al unui soldat britanic. N-a fost o partidă de fotbal formală, ci una la care fiecare ostaș era bine primit, întrunind probabil sute, neimaicontând cât de mare e terenul, dacă există porți și fără nevoia unui arbitru. Nici măcar dacă știi sau nu să joci fotbal. Nu mai conta nici frigul, nici gheața de pe jos, nici găurile provocate de armamentul detonat. Toți erau bucuroși că pot alerga, fără să se mai teamă pentru viața lor, după aceeași minge! (Cine a câștigat? Pacea!)

Soldații și-au dat mâna, au ajuns să se cunoască, să vorbească. Au sărbătorit Crăciunul împreună. Schimbul de tricouri clasic meciurilor din „Boxing Day” (și fotbal în general) a fost suplinit de schimburi de cadouri improvizate, precum nasturi, insigne, țigări, pipe, mâncare - la prima vedere cadouri modeste, dar în contextul acela însemnând mult mai mult. Cea mai frumoasă parte e cea în care și-au arătat unii altora poze cu părinții, soțiile, copiii. Greu de descris în cuvinte...

A fost o sărbătoare. Sărbătoarea din mijlocul Hadesului. O dovadă că omul, indiferent de infernul în care era plasat, nu-și pierdea umanitatea. Vă dați seama ce a fost în sufletele oamenilor ălora? Să tragi în cel cu care ai petrecut cea mai frumoasă zi din ultimele luni, care te-a făcut să zâmbești și ți-a permis să fi OM din nou...

Și s-a făcut liniște. Liniștea omului care nu mai vrea să lupte, dându-și seama că nu e și n-a fost vreodată războiul lui. Majoritatea nici măcar nu știau pentru ce luptă... până s-a tras primul foc. Liniștea păcii s-a transformat în tăcerea sinistră a individului care se teme, care și-a adus aminte pentru ce luptă. Indiferent de motivul real al războiului, omul se lupta doar pentru propria sa viață. Viața în care ar fi urmat să-și revadă familia și, de ce nu, să fie din nou fericit.

Cele 48 de ore în care nu s-a tras într-un sector al Frontului de Vest au fost o infimă rază de soare într-un abis de orori. De care soldați de pe alte câmpuri de luptă n-au avut parte. Ceva ce-n anii următori ai războiului nu s-a mai întâmplat. Unii participanți au fost retrogradați sau trimiși în arest pentru această anomalie, când anomalia era cu totul alta.

S-au împlinit 111 ani de la ziua care a fost denumită „Armistițiul de Crăciun” sau chiar „Miracolul Crăciunului”. De unde știm că a existat cu adevărat? Din scrisorile și mai apoi mărturiile soldaților pentru care 25 decembrie 1914 a fost o adevărată minune.

Asta e cu adevărat puterea fotbalului! Și n-a fost singurul război pe care l-a oprit!